Creșteți oameni, nu copii

E ușor să vorbești despre un subiect atunci când nu ești implicat ori afectat direct de el.
Știu asta foarte bine.

Toți vorbim ușor despre cancer și tratarea lui, despre avort sau despre copii și creșterea lor atunci când este vorba despre alții.
 

Ne vin foarte ușor sfaturile și argumentele din poziția neutră. Aproape că devenim experți în dezbaterile noastre.

Cu toate astea eu voi încerca pe cât de mult posibil să nu fac și eu același lucru în acest articol.

După cum ți-ai dat seama foarte bine din titlu, voi vorbi despre copii și oameni deopotrivă. De fapt voi vorbi despre același lucru, care se confundă și se întrepătrunde unul cu celălat fără a ne da seama.

Chiar dacă eram conștient până acum câteva minute de responsabilitatea aducerii unui copil pe lume, ceva m-a facut să revizuiesc această responsabilitate și să-mi dau seama de magnitudinea ei.
Și nu, nu dramatizez ori exagerez.

Mi-am dat seama că de fapt noi, atunci când simțim că e momentul potrivit, hotărâm să aducem pe lume oameni, nu copii. Dintr-o naivitate învățată îi denumim copii, și astfel uităm importanța lor.
Ei sunt viitorii oameni. Și sincer eu cred că odată ce te raportezi la acel om ca la un ”copil” îți va fi extrem de greu să-l mai vezi vreodată altceva decât un biet ”copil”.

Când tu vei vedea omulețul acela drept copil îți vei asuma o poziție superioară. Vei știi că tu ești cel care știe, care știe mai bine și care trebuie să învețe. Îți va fi greu, dacă nu imposibil, să te vezi egal cu el sau chiar inferior lui - să poți învăța tu de la el.
Fiind un copil, va rămâne copil în ochii tăi toată viața. Și vei tinde să ”știi tu mai bine” ce e bine pentru el. Vei uita să-l mai întrebi ce vrea el și îi vei sugera sau propune să facă lucruri, doar pentru că tu le consideri bune pentru el. Îți vei dori să-l schimbi și să-l ajustezi conform normelor tale, conform criteriilor tale în prinvința ”binelui”.

Chiar dacă spui că nu vei face așa, eu cred că e foarte, foarte ușor să cazi în capcana asta. Când tu ai fost mereu ”cel mare”, ”adultul” nu vei accepta așa ușor împotrivirea sa.
Pentru că tu vei sugera și propune ce să facă, dar dacă nu va asculta sugestiile tale, nu-ți va cădea bine.

Gândește-te de câte ori ai dat un sfat unui prieten, frate ori partener de viață și acesta nu l-a urmat. Chiar dacă tu știai că îl va ajuta.
Adu-ți aminte cât de frustrat, ofticat, nervos ori dezamăgit ai fost când ai văzut că a ales altceva, și că alegerea aceea n-a adus un rezultat pozitiv.
Tu ai știut mai bine, și ai atenționat omul. L-ai sfătuit, dar el nu te-a ascultat.

Ei, acum gândește-te că omul acela este copilul tău. Copilul pe care tu l-ai crescut și l-ai ajutat să ajungă bine, fericit și în siguranță. Iar acel copil nu te ascultă, chiar dacă tu știi că asta-l va ajuta. Vei fii rănit, și vei sugera și mai mult ce să facă. Vei căuta să-l faci fericit conform standardelor tale, pentru că el e copil și pentru că tu știi ce-i bine, dar poate vei uita să-l întrebi ce vrea el. Poate vei uita că e vorba de fericirea lui și de alegerile lui.
Sau poate nu vei vrea să le auzi pentru că sunt în dezacord cu ale tale...

Iar dacă asta nu-i destul, imagineză-ți cât de important ești tu pentru acel om. El va învăța totul de la tine.
Tu-i vei pune bazele. Tu-i vei sădi așteptările la care el trebuie să se ridice. Tu îi ești schița pe care el o copiază, ca pe un desen pus pe geam, apoi continuă după bunul plac.
Și tu va trebui să îl lași să continue desenul așa cum el hotărăște, fie că-ți place ori nu.

Am stat și m-am gândit cât de greu e să te schimbi, ori să aștepți ca un om să se schimbe. Apoi m-am gândit la puii de om pe care-i aducem aici, în lumea noastră, și la cum va trebui ca eu să fiu martorul evoluției sale în care va trebui să nu intervin.

Îmi dau seama că eu voi avea puterea de a-l seta, de exemplu, să vrea să meargă la facultate ori ba. Pentru că, sincer, dacă stau bine și mă gândesc faptul că am ales să mergem, majoritatea dintre noi, la facultate se datorează în mare parte așteptărilor și proiecțiilor părinților noștrii asupra noastră. 

A fost decizia lor pe care ei au luat-o pentru noi, înainte ca noi să ne dăm seama. Atunci când ei au setat standardele.
Standardele bunăstării, ale realizării  și chiar ale fericirii.

Datorită lipselor lor ei au hotărât pentru noi ce înseamnă să fi realizat în viață, să 'ai un nume' și să fi fericit. Au decis asta și ne-au împins să urmăm acel traseu fără ca noi să fim întrebați dacă asta vrem.

Decizia lor a venit din instinct, fără intenție. Poate chiar din iubire. Dar iubirea lor vine din standardele impuse lor, de părinții lor.

Și uite așa intrăm noi într-un ciclu infinit. O horă a ridicării standardelor. O respectare a liberului arbitru, dar în anumite limite.

Și odată ce-mi dau seama de ciclul ăsta, mă întreb dacă voi avea vreodată curajul să îl continui și eu la rândul meu. Pentru că eu văd responsabilitatea pe care mi-o asum atunci când decid să aduc un om pe lume, și trebuie să fiu sigur că-i fac față atunci când voi da drumul acestui dans.

Știu că va fi responsabilitatea mea să îmi las copilul să fie ce vrea și să facă ce vrea, cu adevărat. Nu mă refer la textele alea care sună bine. Nu! Mă refer la a-mi respecta cuvântul și angajamentul că îi voi respecta individualitatea.

Trebuie să fiu sigur că voi avea puterea să-l las să dea cu capul și să învețe. Să am puterea să nu fiu doar eu cel căruia îi cere ajutorul. Să am puterea să accept că am fost abandonat. Că scopul și folosul meu nu mai este necesar, ci doar familiar. 

Mă gândesc intens la faptul că aducem pe lume oameni. Oameni cărora le spunem copii. Și nu știu dacă vreau asta. Pentru că e greu să te dezveți, aproape imposibil.

Sunt conștient că fac parte din grupul celor neutrii. Sunt unul dintre cei care poate vorbi cu ușurință despre subiectul în cauză.
 

Așa că aș vrea să vă las cu un singur gând. Aș vrea să vă reamintesc, și poate chiar îndemna să: creșteți oameni, nu copii.