vineri, 20 iulie 2012

De ce ne alienăm?

Se pare că în ultima vreme sunt tot mai flower-power şi tot mai focusat pe interacţiunea dintre oameni, pe relaţii, comportamente, pe social.
Mai nou am un filtru prin care văd şi observ tot felul de comportamente fie la mine, fie la cei din jur, care mă pun pe gânduri şi mă fac să-mi pun întrebări.

Aşa am ajuns astăzi să-mi pun întrebarea "De ce ne alienăm?" chiar în momentul în care făceam un lucru pe care nici nu-l mai băgam în seamă. Un lucru atât de banal încât nici nu-l mai consideram ceva nefiresc. Acest lucru este ascultatul de muzică/radio în timp ce merg pe stradă. Fac chestia asta zilnic. Am o rutină devenită deja instinct: înainte de a ieşi din casă îmi pun căştile în urechi şi dau drumul la radio sau la muzică, până ce ajung la lucru, şi uneori şi chiar şi când mă întorc sau merg altundeva. Nu ştiu de ce, dar până astăzi nu m-am întrebat de ce fac asta. Am văzut că mulţi facem asta. Nu e ca şi cum aş fi singurul. Mă gândesc că acest comportament e pentru a ne refugia, pentru a scăpa de ceva, pentru a ne linişti, pentru, pentru, pentru... Eu consider că de fapt ceea ce facem noi este o alienare, o fugă şi o distanţare faţă de celălat, intenţionată. În acelaşi timp, cred că e şi o fugă de noi, de esenţa noastră interioară, de temerile şi de fricile noastre. Cred că de fapt când ascultăm muzică ne stimulăm creierul şi astfel energia pe care am putea-o investi în a ne analiza şi a ne privi în suflet, o redirecţionăm spre a asculta, simţi şi chiar cânta muzica ascultată. Mi se pare păcat că nu avem curajul să mergem singuri pe stradă, doar cu noi, fără stimuli şi refugii artificiale. Mi-ar place să avem puterea de a ne vedea într-o oglindă obiectivă şi personală şi să începem schimbarea. În acelaşi timp, chiar dacă ştiu că e un gând (poate prea) optimist, aşa mult mi-ar place să nu mai existe aşa mare distanţă între noi, să nu ne mai ocolim precum am fi în cine-ştie-ce competiţie unii cu alţii, ca şi cum am fi duşmani...
Probabil ne e destul de teamă sau încă nu suntem pregătiţi ori împăcaţi cu ceea ce refulăm în adâncurile noastre. Fiecare ştie ce are în el, dar din păcate societatea în care trăim ne-a educat în aşa fel încât să ţinem în noi cât mai multe din gândurile, sentimentele şi emoţiile "ciudate" şi care nu sunt conforme cu "ce e bine" încât ajungem să ne ascundem de noi, poate doar ca să fim plăcuţi de ceilalţi sau poate că am ajuns să credem că aşa ne e mai bine.

Sper ca fiecare din noi să ajungem cât mai repede să avem puterea de a ne privi în interiorul nostru şi să acceptăm şi îmbrăţişăm tot ce este acolo şi să începem schimbarea.

O zi liniştită!

luni, 9 iulie 2012

Spirit civic. Absent!

Da, din păcate spiritul civic din România este absent... Nu ştiu de cât timp sau dacă a fost vreodată prezent, dar văd  în jurul meu tot mai multe acte de neimplicare.

Se pare că noi, românii, rescriem teoriile psihologiei sociale. Sau defapt întărim foarte bine unele teorii.
În aceşti 3 ani de psihologie, am avut norocul să studiez şi psihologia socială, împreună cu un om minunat. Dar nu despre asta e vorba. La acea materie am învăţat şi despre teoria sau efectul martorului ocular(The Bystander Effect). În câteva cuvinte, acestă teorie spune că ai mai multe şanse de a fi ajutat, atunci când eşti în pericol, cu cât sunt mai puţine persoane în jurul tău. E paradoxal. În general lumea se aşteaptă ca şansele de a fi salvat să crească proporţional cu numărul de oameni din jur. Ei, uite că nu-i aşa! Asta e o chestie care se aplică în toată lumea, cu mici diferenţe în funcţie de cultură. Eu credeam că pentru a exista acest efect este nevoie de o distanţă socială simbolică. Distanţa care îţi oferă "scuza" pentru neimplicare, îţi oferă portiţa prin care să poţi ocoli persoana care are nevoie de tine. Se pare că la noi această distanţă simbolică nu este necesară...

Astăzi am avut neşansa de a asista la un eveniment neplăcut. Mergând la servici cu un mijloc de transport în comun(troleibuz), evident plin peste capacitatea sa de a oferi un minim de confort pasagerilor, o tânără a leşinat. După plecarea troleibuzului din penultima staţie, fata pur şi simplu a căzut din picioare. Norocul ei a fost că troleibuzul era arhiplin şi nu a avut unde să cadă şi să se lovească. Ei şi cum eu eram la distanţă de apox. 5-6 persoane strivite de ea, observ cum o singură persoană o ia de mână şi o ridică. Credeţi că acea persoană era bărbat? Ha, ha! Vă înşelaţi! Evident persoana care a ajutat-o era o altă fată, care se chinuia să o ţină pe picioare pe cea care se prăbuşise(şi ştiţi şi voi cum sunt conduse troleibuzele în Timişoara). Eroina care se chinuia să o ajute, abia se ţinea pe picioare şi dădea indicaţii celor din jur să o stropească pe faţă şi le spunea să îi de fetei apă de băut. Ce este mai trist e că în ajutorul ei a mai sărit o singură persoană, o doamnă de vârsta a 3-a, când de fapt cele 2 fete erau flancate de băieţi şi bărbaţi în toată firea. Ce credeţi că făceau aceştia? Loc! Atât. Pur şi simplu s-au dat la o parte, iar un alt bărbat, cu ceva rămăşiţe de spirit civic dădea indicaţii de la distanţă.

Sunt indignat de această neimplicare. Chiar dacă am învăţat şi în facultate dar şi astăzi trăind pe pielea mea acea teorie, tot nu îmi vine să cred. Refuz, naiv şi inocent, să accept această teorie. Vreau să cred că eu pot să o demontez, să nu mai fiu eu excepţia, ci aceia care nu se implică să fie excepţiile.

Încerc să îmi păstrez credinţa în umanitate, speranţa că ne mai putem schimba şi deveni mai buni şi mai sensibili la cei din jurul nostru, chiar şi faţă de necunoscuţi.