Creșteți oameni, nu copii

E ușor să vorbești despre un subiect atunci când nu ești implicat ori afectat direct de el.
Știu asta foarte bine.

Toți vorbim ușor despre cancer și tratarea lui, despre avort sau despre copii și creșterea lor atunci când este vorba despre alții.
 

Ne vin foarte ușor sfaturile și argumentele din poziția neutră. Aproape că devenim experți în dezbaterile noastre.

Cu toate astea eu voi încerca pe cât de mult posibil să nu fac și eu același lucru în acest articol.

După cum ți-ai dat seama foarte bine din titlu, voi vorbi despre copii și oameni deopotrivă. De fapt voi vorbi despre același lucru, care se confundă și se întrepătrunde unul cu celălat fără a ne da seama.

Chiar dacă eram conștient până acum câteva minute de responsabilitatea aducerii unui copil pe lume, ceva m-a facut să revizuiesc această responsabilitate și să-mi dau seama de magnitudinea ei.
Și nu, nu dramatizez ori exagerez.

Mi-am dat seama că de fapt noi, atunci când simțim că e momentul potrivit, hotărâm să aducem pe lume oameni, nu copii. Dintr-o naivitate învățată îi denumim copii, și astfel uităm importanța lor.
Ei sunt viitorii oameni. Și sincer eu cred că odată ce te raportezi la acel om ca la un ”copil” îți va fi extrem de greu să-l mai vezi vreodată altceva decât un biet ”copil”.

Când tu vei vedea omulețul acela drept copil îți vei asuma o poziție superioară. Vei știi că tu ești cel care știe, care știe mai bine și care trebuie să învețe. Îți va fi greu, dacă nu imposibil, să te vezi egal cu el sau chiar inferior lui - să poți învăța tu de la el.
Fiind un copil, va rămâne copil în ochii tăi toată viața. Și vei tinde să ”știi tu mai bine” ce e bine pentru el. Vei uita să-l mai întrebi ce vrea el și îi vei sugera sau propune să facă lucruri, doar pentru că tu le consideri bune pentru el. Îți vei dori să-l schimbi și să-l ajustezi conform normelor tale, conform criteriilor tale în prinvința ”binelui”.

Chiar dacă spui că nu vei face așa, eu cred că e foarte, foarte ușor să cazi în capcana asta. Când tu ai fost mereu ”cel mare”, ”adultul” nu vei accepta așa ușor împotrivirea sa.
Pentru că tu vei sugera și propune ce să facă, dar dacă nu va asculta sugestiile tale, nu-ți va cădea bine.

Gândește-te de câte ori ai dat un sfat unui prieten, frate ori partener de viață și acesta nu l-a urmat. Chiar dacă tu știai că îl va ajuta.
Adu-ți aminte cât de frustrat, ofticat, nervos ori dezamăgit ai fost când ai văzut că a ales altceva, și că alegerea aceea n-a adus un rezultat pozitiv.
Tu ai știut mai bine, și ai atenționat omul. L-ai sfătuit, dar el nu te-a ascultat.

Ei, acum gândește-te că omul acela este copilul tău. Copilul pe care tu l-ai crescut și l-ai ajutat să ajungă bine, fericit și în siguranță. Iar acel copil nu te ascultă, chiar dacă tu știi că asta-l va ajuta. Vei fii rănit, și vei sugera și mai mult ce să facă. Vei căuta să-l faci fericit conform standardelor tale, pentru că el e copil și pentru că tu știi ce-i bine, dar poate vei uita să-l întrebi ce vrea el. Poate vei uita că e vorba de fericirea lui și de alegerile lui.
Sau poate nu vei vrea să le auzi pentru că sunt în dezacord cu ale tale...

Iar dacă asta nu-i destul, imagineză-ți cât de important ești tu pentru acel om. El va învăța totul de la tine.
Tu-i vei pune bazele. Tu-i vei sădi așteptările la care el trebuie să se ridice. Tu îi ești schița pe care el o copiază, ca pe un desen pus pe geam, apoi continuă după bunul plac.
Și tu va trebui să îl lași să continue desenul așa cum el hotărăște, fie că-ți place ori nu.

Am stat și m-am gândit cât de greu e să te schimbi, ori să aștepți ca un om să se schimbe. Apoi m-am gândit la puii de om pe care-i aducem aici, în lumea noastră, și la cum va trebui ca eu să fiu martorul evoluției sale în care va trebui să nu intervin.

Îmi dau seama că eu voi avea puterea de a-l seta, de exemplu, să vrea să meargă la facultate ori ba. Pentru că, sincer, dacă stau bine și mă gândesc faptul că am ales să mergem, majoritatea dintre noi, la facultate se datorează în mare parte așteptărilor și proiecțiilor părinților noștrii asupra noastră. 

A fost decizia lor pe care ei au luat-o pentru noi, înainte ca noi să ne dăm seama. Atunci când ei au setat standardele.
Standardele bunăstării, ale realizării  și chiar ale fericirii.

Datorită lipselor lor ei au hotărât pentru noi ce înseamnă să fi realizat în viață, să 'ai un nume' și să fi fericit. Au decis asta și ne-au împins să urmăm acel traseu fără ca noi să fim întrebați dacă asta vrem.

Decizia lor a venit din instinct, fără intenție. Poate chiar din iubire. Dar iubirea lor vine din standardele impuse lor, de părinții lor.

Și uite așa intrăm noi într-un ciclu infinit. O horă a ridicării standardelor. O respectare a liberului arbitru, dar în anumite limite.

Și odată ce-mi dau seama de ciclul ăsta, mă întreb dacă voi avea vreodată curajul să îl continui și eu la rândul meu. Pentru că eu văd responsabilitatea pe care mi-o asum atunci când decid să aduc un om pe lume, și trebuie să fiu sigur că-i fac față atunci când voi da drumul acestui dans.

Știu că va fi responsabilitatea mea să îmi las copilul să fie ce vrea și să facă ce vrea, cu adevărat. Nu mă refer la textele alea care sună bine. Nu! Mă refer la a-mi respecta cuvântul și angajamentul că îi voi respecta individualitatea.

Trebuie să fiu sigur că voi avea puterea să-l las să dea cu capul și să învețe. Să am puterea să nu fiu doar eu cel căruia îi cere ajutorul. Să am puterea să accept că am fost abandonat. Că scopul și folosul meu nu mai este necesar, ci doar familiar. 

Mă gândesc intens la faptul că aducem pe lume oameni. Oameni cărora le spunem copii. Și nu știu dacă vreau asta. Pentru că e greu să te dezveți, aproape imposibil.

Sunt conștient că fac parte din grupul celor neutrii. Sunt unul dintre cei care poate vorbi cu ușurință despre subiectul în cauză.
 

Așa că aș vrea să vă las cu un singur gând. Aș vrea să vă reamintesc, și poate chiar îndemna să: creșteți oameni, nu copii.

Retroactiv

[ Povestea asta am scris-o mai demult, pe carnețelul cu care umblu la mine :) ]

15 septembrie, dimineața... teoretic prima zi de școală :P
Din punct de vedere meteorologic e o zi aiurea.
Tu, pe o zi răcoroasă, cu ceață, te gândești că ar fi o idee bună să pleci la birou îmbrăcat doar cu o cămasă. Proastă idee!
Când ajungi în stația de tramvai crezi că ești norocos atunci când vezi că tramvaiul pe care îl aștepți tocmai vine. Din păcate, se retrage în depou, așa că mergi doar jumătate de traseu cu el. La jumătatea drumului realizezi de ce a fost o idee proastă să pleci doar îmbrăcat cu o cămasă...
Aștepți 15 minute următorul tramvai și ai timp să urmărești forfota dimineții.
Vezi oamenii grăbiți, înghesuiți și mai ales... blazați.
De ce nu se mai bucură lumea?
Unde se grăbesc toți?
De ce?
În fine... Te conformezi știind că mai ai de așteptat... Descoperi afișe pe care nu le-ai vedea în alte circumstanțe și vezi lucruri, parcă, noi.
Ce bine e când nu te grăbești.
Ce bine e să nu fi stresat.
Ce bine e să te regăsești.
Ce bine e să fi fericit!

Încearc-o și tu :)

O zi bună!

Si-o luăm de la capăt

Cu?
Cu încă un an, cu stat în cămin(cu fel de fel de oameni :P), cu faculta, cu toate cele.

Având în vedere că nu am mai scris de foarte mult timp aici nici măcar nu știu ce subiect să aleg...

Vă voi povesti o fază excepțională pe care am trăit-o ieri :))
Și anume, ajung eu cu Clau(alergând) în stația de tramvai Cluj pt a merge până în Maria. Până aici toate bune și frumoase. Pleacă tramvaiu' din stație, și dupa nici măcar un metru parcurs, se oprește în mijlocul intersecției :)) Inițial am crezut că a forțat roșul și că poate a avut mustrări de conștiință și s-a răzgândit în mijlocul străzii :) Continuarea vi-o imaginați și voi: claxoane, urlete, etc etc, dar cu siguranță mai puține decât în bucurești :D
Deja trecuse ceva vreme și oamenii din tramvai începuseră să devină agitați. Unii încep să coboare, să analizeze ei situația(ca orice român desăvârșit și atotștiutor....) Unii spun că a ieșit de pe șine, alții că s-au deconectat coranele, toți știau ce are :))
La un moment dat, 2 șoferi de fir se dau jos și o ajută pe doamna vatmaniță cu ceva și incepe tramvaiul să se miște. Acum vine faza criminală!!! Ce credeți că se gândesc românii noștrii deștepți, și de mult ieșiți la pensie? Să împingă tramvaiul!!! =)) Inițial am crezut că fac mișto... dar 4 dăștepți chiar s-au apucat să-l împingă :)) Evident că tramvaiul a pornit(fără ajutorul lor) și și-a continuat drumul. Doar că unul din ei a început să strige după tramvai să oprească.... :))
Ca o concluzie: niciodată nu te plictisești trăind in România! :))

O chestie drăguță care am pățit-o tot ieri, tot cu tramvaiul a fost înainte de asta. Mai exact, atunci când eu cu Clau alergam după el, o doamnă ne-a văzut pe geam și l-a ținut în stație, apăsând butonul de deschidere al ușilor. Mi s-a părut un gest foarte frumos. Și culmea, în stația următoare situația s-a repetat, doar că în locul meu și a lui Clau a fost o altă tanti, și mi s-a parut foarte ok sa-i țin și eu ușile :)

Sper ca anul acesta să fiu mai activ pe blog și sper să primesc mai mult feed-back din partea voastră :)

Toate cele bune!

Gânduri de 1 aprilie

Bucurie, melancolie, fericire, linişte, pace, amuzament, calm, optimism, dorinţă....

Astea sunt doar o parte din sentimentele pe care le simt acum. Acum când sunt acasă :)
Observ că de fiecare dată când vin în Hunedoara scriu aici... În Timişoara nu am starea necesară. E prea aglomerat, nu am timp să stau la laptop, să-mi vină idei... E adevărat că împart laptopul cu Andrei(frate-mio) şi fiind al lui el are prioritate.
Ca să scriu pe blog eu am nevoie de linişte, de timp să îmi ordonez ideile. Şi din păcate în cămin nu reuşesc asta... :(
Am realizat că după fiecare vizită acasă îmi doresc tot mai mult să mă întorc în tm dar să mă mut în chirie.... să am camera mea, să am linişte, să....
Mă bucură faptul că sunt căutat de oameni. Defapt mă bucur că pot ajuta oamenii. Că le pot împărtăşi din experienţa mea şi din cunoştinţele mele. Mă întreabă lumea cum e cu energiile :) îmi cer să le povestesc despre chakre şi despre aură. Asta o fac pe celălalt blog sau când mă întâlnesc cu ei.
Mă distrează mama.... pt că până să plec la facultate zi de zi îmi spunea să mă tund, dar azi mă sfatuia să îmi mai tai din vârfuri că mi se despică :))
M-a luat melancolia când am revăzut pozele de la banchet.... Mi-am adus aminte cu drag de colegii mei cu care, culmea, nu m-am înţeles excepţional dar totuşi a fost ceva. Mi-am adus aminte de tâmpeniile pe care le făceam în diverse ore. Mi-am adus aminte de multe....
M-am şocat când am văzut cât de mult am călătorit in 2008.... O dată la 2 săptămâni eram plecat :) Asta tot din poze am văzut. Şi evident mi-am adus aminte de momentele de atunci. M-a apucat un dor de călătorit.... Sunt curios dacă îmi voi "reveni". Parcă aş vrea să mă "apuc" de călătorit iarăşi. Mi-e dor de prieteni vechi, mi-e dor de locuri în care n-am mai ajuns de mult, mi-e dor de oamenii faini pe care i-am cunoscut o dată şi care îmi erau ca o familie :)
Sunt bucuros că toate astea îmi sunt amintiri. Amintiri superbe de pe care mi le voi readuce aminte cu zâmbetul pe buze
Calmul şi optimismul mi le dă Dumnezeu pt că ştiu că el îmi pregăteşte ceva frumos, în fiecare zi :) tuturor ne pregăteşte multe.
Iar dorinţa... eh dorinţe sunt multe, atât materiale, cât şi spirituale(sufleteşti) dar cea mai mare...... rămâne de aflat :)

Sărbători fericite şi pline de lumină! :)

Să recapitulăm

Uite că a mai trecut un an :)
Ce s-a întâmplat în cel care a trecut? Hmmm... Păi au fost aşa(în ordine aprox cronologică):
- a început a 12-a: drăguţ an, multe absenţe, puţin(sau chiar deloc) învăţat, multe distracţii.... din tot liceul cred că de a 12-a şi a 10-a mi-e cel mai dor
- a mai fost banchetul: destul de reuşit după părerea mea, exceptând jumatate de muzică :))
- a fost BA(n)C-ul: cea mai buna glumă, naţională. Singura aptitudine care ţi-e evaluată la acest aşa zis examen, e creativitatea în ale copiatului...
- apoi a fost admiterea care n-am trecut-o. Nu-i aşa mare bai/tragedie. Până la urmă e doar un examen picat...
- a urmat o mare alergătură dintr-o parte în alta ca să mă înscriu la psihologie, în Timişoara.
- după care o lună de stat prin Tm :D unde cică am mai şi lucrat. Defapt m-am distrat în continuu, iar pentru asta trebuie să-i mulţumesc fratelui meu şi prietenilor din Tm.
- a fost şi o scurtă ieşire la întrunirea moto din Hunedoara. Şi acolo a fost nebunie. Am plecat dimineaţa la 9 din tm, evident cu autostopul, şi la ora 13 deja îmi savuram berea la masă :D Nu mai spun că la întrunire am plecat fară cort şi sac de dormit, doar 2 tricouri şi 2 perechi de pantaloni aveam la mine. Dar asta nu a fost un impediment pt că mi-am găsit "cazare"
- iar acum mi-am făcut nişte cadouri. Da! Eu, mie. Cum ar fi nişte acumulatori pt aparatul foto şi un curs de fotografie. Unde se pare că am primit nişte cadouri foarte plăcute de la Doamne Doamne. Adică nişte poze foarte reuşite, de care eu sunt mândru :)
- să nu uit cadoul de la Silvia: ochelari rotunzi cum eu îmi căutam de mult. Sunt cu rame aurii, oldies but goldies :P
- şi iată că s-a mai adăugat un an şi mulţumită prietenilor am avut şi petrecere de ziua mea. Una din alea 3 a fost pt ziua mea. Am avut şi tort, improvizaţia lu' kiky :P Am cunoscut la party nişte oameni foarte faini şi foarte de gaşcă. Mi s-a cântat şi la mulţi ani. Am primit şi ceva urări.

Se pare că a fost un an bun :P

Vă mulţumesc!

Dacă sunteţi curioşi să vedeţi pozele alea reuşite intraţi aici http://www.wildvampire.deviantart.com/gallery/

Iar acum ceva poze de la party :)

Free hugs - Cum a fost? -

Hmmm... "Îmbrăţişări gratuite" în Hunedoara... Suna cam ciudat şi cam îndrăzneţ pentru cei ce ştiu Hunedoara, nu?
După cum bine ştiţi eu zic lucrurilor pe nume şi de data asta voi fi foarte sincer.
Eu când am plecat către teatru pt Free Hugs am plecat cu ceva reţineri, deh... Hunedoara. Ulterior am aflat că nu am fost singurul. Dar m-am înşelat amarnic, şi cât mă bucur că m-am înşelat.... Campania a ieşit cu foarte mult peste aşteptările mele. A fost nebunie! Evident, în sensul bun. Am zâmbit toată ziua încontinuu. Mă dureau obrajii. A fost superb. Nici în cele mai optimiste vise nu credeam că va ieşi atât de bine!!
Pentru prima ediţie a ieşit ... perfect?(pt mine perfecţiunea nu există) Oamenii au fost foarte receptivi campaniei. Am îmbrăţişat fete, băieţi, copii, oameni în vârstă, soferite şi pasagerele lor. Opreau maşinile în intersectie ca noi să fugim la geamul lor pt a le da o îmbrăţişare. Am umblat prin oraş foarte mult. Am făcut mulţi oameni fericiţi. Eu am fost foarte impresionat de replica unei doamne mai în vârsta la întrebarea "Doriţi o îmbrăţişare gratuită?" şi anume "Da cum să nu vreau? Oricum nu am copii"... De aici rezultă faptul că am facut foarte mulţi oameni fericiţi.
Până la urmă oficial am fost 67 dar neoficial peste 150!!! Asta din cauză că au venit multe clase de liceu cu profesorii lor. Mie personal nu mi-a plăcut că erau copii ăia după noi că defapt ei au preferat să se scape de o oră, în fine. A fost ok până la urmă pt că am scăpat repede de ei :))
Seara mă dureau picioarele de parcă umblasem pe munţi 12 ore. A fost incredibil. Eu m-am distrat foarte fain şi abia aştept să mai facem asta în oraşul nostru. Sunt foarte mulţi care nu au apucat să vină şi abia aşteaptă umătoarea ediţie.
Am observat că unii din cei "oficiali" în drum spre locul de întâlnire, atunci când au trecut prin faţa unei terase cunoscute /:) din oraş, şi-au pus mâinile în sân şi nu ştiau cum să ascundă mai bine scrisul de pe tricou.... Asta e, unii au venit pentru distracţie, alţii... pentru a veni :P
Am făcut multe poze şi am filmat un pic. Voi pune câteva aici şi restul le voi uploada eu pe un site ceva pentru toată lumea :)

linkul cu toate pozele http://s574.photobucket.com/albums/ss186/bogdyxx/free%20hugs/

2012, sfârşitul lumii(?)

Mda... ce glumă bună.
Uite-mă pe mine la ora 2 noaptea scriind despre acest, amuzant dar interesant, subiect. După o sticlă de apă şi una de cola băute în house of rock m-am hotărât să dezbat şi subiectul ăsta pe blog.
După cum am observat e un subiect foarte fierbinte la ora actuală. Toată lumea vorbeşte şi se stresează pe tema asta. Mulţi oameni(deştepţi) fac bani frumoşi din asta. Care oameni? Să vă dau câteva exemple: producătorii de talk-show-uri, scriitorii de cărţi(există cel puţin 10, google-it şi vă convingeţi), editorii de ziare/reviste, etc. Eu personal sunt sătul de atâtea "apocalipse" şi "sfârşituri de lume". De ce zic la plural? Nu pentru că sunt nebun. Dar din scurta mea incursiune în viaţă, îmi aduc aminte de cel puţin încă 2 "sfârşituri". Primul a fost în 2000 când vezi Doamne s-ar fi(sau ar fi trebuit să se fi) întâmplat ceva pt că intrăm în noul mileniu. Ce s-a întâmplat? Extraterştrii la fel de puţini au fost, catastrofe la fel de multe, nimic nou. Al doi-lea "sfârşit" a fost(sau era să fie, nu ştiu sigur că nu sunt foarte familiarizat cu subiectul) mai recent. Mai concret experimentul cu acceleratorul de particule care a creat mega-gaura neagră, care cred că deja ne-a şi înghiţit, dar noi suntem atât de proşti că nici nu ne-am dat seama. Asemenea "apocalipse" au mai fost de-a lungul istoriei, o sumedenie. Sunt sigur. Nu mă apuc să fac cercetări pt ca nu mă pasionează. Dar poate sfârşitul real va veni atunci când în istorie se vor acumula în total 666 de apocalipse. Uite că dau naştere unei noi teorii ;) Poate atunci, la a 666-a apocalipsă Pămîntul se va cutremura. Globul se va diviza şi Iisus va coborî din ceruri aşa cum zice in Biblie. Cine ştie? E şi asta o teorie, nu? Aveţi grijă şi puneţi-vă pe numărat.
De asta deja sunt cam sătul de atâtea "apocalipse". Azi m-am uitat la începutul unui film numit 2012(ce ziceam de oameni deştepţi care fac bani?) care defapt este un documentar ştiinţific în care se explică cum stă treaba. Din câte am aflat eu, toată chestia, din punct de vedere ştiinţific, e cam aşa: în 2012 Pămîntul se va alinia cu Soarele şi cu centrul galaxiei noastre. Într-adevăr va fi ceva foarte interesant(fapt confirmat şi de cercetători) deoarece vor apărea modificări electromagnetice la nivelul câmpului magnetic al Terrei. Chestia asta se presupune că va afecta telecomunicaţiile în principal şi aparatura electrică ş.a.m.d. Multă lume se sperie din cauza calendarului mayaş. Acel calendar a fost scris/calculat foarte exact până în anul 2012. Oare de ce? Pentru că de acum mii de ani, civilizaţiile priveau timpul ca pe o chestie ciclică, nu liniară. Şi de aceea, ei au făcut acel calendar bazându-se pe Soare şi restul corpurilor cosmice. Şi-au dat seama că prin perioada aia(2012) se va încheia un ciclu. Va fi o trecere din a 4-a "dimensiune" în a 5-a, ceva de genu'. Chestia interesantă e că în calendarele tuturor civilizaţiilor antice se observă cum ei vedeau timpul din punct de vedere ciclic. Toate au prevestit "ere", "începuturi" şi "sfârşituri". Nu prea înţeleg de ce lumea se stresează în loc să se documenteze. Oricum asta nu e o problemă ce ma priveşte, era mai mult o întrebare retorică :)
Mi-am adus amite că am văzut un documentar mai demult(acum câţiva ani) despre un grup foarte mare de oameni, de ordinul sutelor, care şi-au donat toate bunurile "călăuzitorului" lor deoarece se apropia "sfârşitul" prezis de el. După o perioadă de timp toată secta s-a adunat pe un câmp ca să se sinucidă pentru a ajunge in Rai, cred. Doar că aşa-zisul "călăuzitor" a cam uitat să se sinucidă. El doar s-a cam îmbogăţit dar pentru puţin timp pt că l-au închis. Sunt sigur, şi mă aştept ca în apropierea anului 2012 să apară sute de cazuri de suicid. De ce? Din cauză ca oamenii sunt proşti :) Sau ar fi a 2-a variantă. Oameni care să facă tot felul de tâmpenii sperând că vine sfârşitul. Dar să rămână surprinşi că a fost "alarmă falsă" şi să se vadă îngropaţi în datorii/căutaţi de poliţie/etc şi după aia să se sinucidă :)
Sincer, chiar şi dacă vine sfârşitul "pe bune" de data asta eu tot nu mă stresez. Nu îi văd rostul, cu ce mă ajută să stau îngrijorat? Eu îmi văd liniştit de viaţă şi când o fi să fie, să fie!
Până atunci, noi să fim sănătoşi, ca APOCALIPSA vine singură :))