Cum înveți tehnici de vânzare în 30 de secunde

Când vorbim despre vânzări sau când se vorbește despre asta cred că majoritatea dintre noi ne gândim la brokeri de asigurări, la dealeri de mașini ori la agenți imobiliari.

Este adevărat că domeniul ‘vânzări’ îi include și pe aceștia, dar nu doar ei fac vânzări.

Vreau să vă povestesc cum am reușit să învăț tehnicile de vânzări în doar 30 de secunde, fără a participa la cursuri de formare ori a face lucrul ăsta pentru 10.000 de ore ca să devin expert în asta.
Totul s-a petrecut atât de repede încât mi-am dat seama ceea ce tocmai învățasem abia după vreo 10-15 minute.

După cum spuneam într-un articol anterior, lecțiile sunt la orice pas, trebuie doar să fim deschiși la ele. Trebuie doar să vrem să învățăm, apoi lecțiile ne vor ieși în cale.

Întâmplarea la care fac referire s-a petrecut în magazinul din fața blocului.
Unii dintre voi poate se așteptau la asta, alții poate nu.

Acum câteva zile eram jos la magazin, pentru a cumpăra o pâine, și slăbiciunea mea... semințe.
Vorbeam la telefon și îmi exprimam dezamăgirea în privința faptului că nu au semințe sărate, de la o anumită firmă.
Mă uitasem pe raft de 2-3 ori și nu găseam. Îmi spuneam frustrarea la telefon și m-am îndreptat către vânzătoare.
I-am înmânat pâinea și o întrebasem și pe ea, chia dacă știam răspunsul deja, dacă nu cumva au semnițe sărate de la acea firmă. Mi-a confirmat că nu au. După care mi-a recomandat altă firmă.
M-am uitat spre ele, dar am ezitat. În acel moment ea mi-a zis că ea le-a încercat și că mi le recomandă. Chiar mi-a garantat că voi cumpăra data viitoare din acel sortiment.

Și uite-așa m-a făcut să cumpăr 2 pungi, nu doar una.

Ceva banal, nu?
”Toate vânzătoarele fac asta”, ”ce mare șmecherie”. ”Ce tehnici de vânzări ai învățat?”

Eu consider că vânzătoarea aceea a fost diferită față de altele. Ea nu a făcut nimic cât eu mă uitam la raft, cât timp îmi spuneam la telefon frustrarea. Nici măcar când am mers la tejghea nu mi-a băgat pe gât nimic.

În schimb ea a ascultat nevoia clientului. Sunt sigur că auzise ceea ce vreau, dar nu-i spusesem ei.  Nu a fost un rechin și nu a sărit pe mine. Doar a cules informația.

Apoi, când eu am vrut să plătesc pâinea ea nu a folosit informația, dar când eu am deschis subiectul ea a avut un avantaj: știa ce vreau. Pe lângă asta ea cunoștea piața. Știa că nu are exact ce vreau eu, dar știa că are ceva asemănător cu ce vreau.

Mi-a făcut oferta, apoi m-a lăsat să mă gândesc.
Când a văzut că nu sunt sigur, mi-a prezentat avantajele și mi-a garantat. Dar nu oricum, ci din experiența personală.

Și în felul acesta a reușit ea să facă o vânzare reușită.
A avut răbdare, a ascultat, a așteptat să fie abordată, s-a folosit de informațiile avute, a oferat și a garantat.
Rețeta succesului! :)

Pe mine m-a surprins cât de simplu și natural au curs aceste tehnici pe care mulți oameni de vânzări încearcă să le învețe sau să le predea altor oameni.

Așa că fiți deschiși și priviți în jur. 

Avem multe de învățat, de la oricine!

Cristiii, spune-le că-s niște oi

Cristi-i cel mai auzit nume în ultima vreme.

Nu cred că ai scăpat de asta... E foarte greu să nu-ți fi apărut prin newsfeed ceva clip/meme/afiș/eveniment cu Cristi. 

Asta e, faci parte din România. Și românii-s oi.

Recunosc, m-am uitat și eu la clipul ăla: o dată!
E foarte amuzant, chiar interesant de studiat, dar atât.

În schimb oile au început să se adune. Să-l strige și să-l caute de zor pe Cristi.

Cristi a devenit eroul necunoscut al României. Cristi este anonimul pe care toți îl caută. Dar nu știu pentru ce.

Oile au început să facă events pe facebook pentru a se aduna în fiecare seară pe geamuri, prin complexele studențești, pentru a-l striga.
Se adună inclusiv în București pentru a-l striga.

Chestia asta a ajuns până și la TV. WTF?!

Se adună oile crezând că sunt speciali. Că fac ceva altfel, când de fapt doar rag la unison ca niște oi.
Oile se cred speciale și au impresia că fac parte dintr-un trend, când de fapt nu gândesc.

Oile nu s-au strâns să strige ”Robiii!!!”, pentru că asta însemna chiar să facă ceva. Asta ar cere efort psihic și chiar financiar. Asta ar însemna ca ele să gândească și să empatizeze cu o cauză. Dar oile nu pot asta...

Oile nu se adungă să strige ”sângeeeee!!” pentru a se aduna și merge să doneze sânge. Și nu, nu neapărat datorită tragediei de la Colectiv, doar așa... că e necesar.
Pentru că după tragedia de la Colectiv s-au adunat o mână de oameni(raportat la populația țării) și au donat. Au donat atât de mult încât după 2(două!) zile au ieșit medicii la TV să spună că e prea mult sânge. S-a donat atunci atât de mult încât se arunca sângele vechi, pentru că așa e protocolul.

Dar acum oile nu se strâng pentru asta, pentru că cere efort. Iar de efort pentru a sta și a ți se recolta sânge este nevoie, pentru că băncile de sânge din țară sunt goale, uscate. Dar oile nu au empatie, și nu gândesc.

Oile nu se strâng nici acum să strige ”PETuriiii!!!” pentru a atrage atenția asupra abuzurilor marilor companii care de 10 ani au reciclat deșeurile create de ei doar pe hârtie. Și care, pe lângă asta, amenință cu creșteri ale prețurilor pentru că au fost descoperiți și amendați. Care au nesimțirea să ”ceară” (prin șantaj) scutirea de amendă, ori... prețurile vor crește. Pentru că acea companie știe că vinde oilor, și oile se supun...

Nu, pentru că oaia nu gândește. Oaia nu poate să-și ia timp să se documenteze, să cerceteze, să depună efort.

Oaia nu poate să își formeze o opinie a sa, pe care să o apere. Oaia nu e capabilă să ia o idee, să o digere, apoi să o înțeleagă și dezbate.
Oaia doar urmează.

În cazul ăsta, oaia doar urmează pentru că ea crede că e cool, când de fapt e doar o oaie care aude de la altă oaie că-i spune că nu e oaie.

Așa că dragă România, populată de oi, îți meriți ciobanii. Pentru că-i lași să-ți fie ciobani.

Creșteți oameni, nu copii

E ușor să vorbești despre un subiect atunci când nu ești implicat ori afectat direct de el.
Știu asta foarte bine.

Toți vorbim ușor despre cancer și tratarea lui, despre avort sau despre copii și creșterea lor atunci când este vorba despre alții.
 

Ne vin foarte ușor sfaturile și argumentele din poziția neutră. Aproape că devenim experți în dezbaterile noastre.

Cu toate astea eu voi încerca pe cât de mult posibil să nu fac și eu același lucru în acest articol.

După cum ți-ai dat seama foarte bine din titlu, voi vorbi despre copii și oameni deopotrivă. De fapt voi vorbi despre același lucru, care se confundă și se întrepătrunde unul cu celălat fără a ne da seama.

Chiar dacă eram conștient până acum câteva minute de responsabilitatea aducerii unui copil pe lume, ceva m-a facut să revizuiesc această responsabilitate și să-mi dau seama de magnitudinea ei.
Și nu, nu dramatizez ori exagerez.

Mi-am dat seama că de fapt noi, atunci când simțim că e momentul potrivit, hotărâm să aducem pe lume oameni, nu copii. Dintr-o naivitate învățată îi denumim copii, și astfel uităm importanța lor.
Ei sunt viitorii oameni. Și sincer eu cred că odată ce te raportezi la acel om ca la un ”copil” îți va fi extrem de greu să-l mai vezi vreodată altceva decât un biet ”copil”.

Când tu vei vedea omulețul acela drept copil îți vei asuma o poziție superioară. Vei știi că tu ești cel care știe, care știe mai bine și care trebuie să învețe. Îți va fi greu, dacă nu imposibil, să te vezi egal cu el sau chiar inferior lui - să poți învăța tu de la el.
Fiind un copil, va rămâne copil în ochii tăi toată viața. Și vei tinde să ”știi tu mai bine” ce e bine pentru el. Vei uita să-l mai întrebi ce vrea el și îi vei sugera sau propune să facă lucruri, doar pentru că tu le consideri bune pentru el. Îți vei dori să-l schimbi și să-l ajustezi conform normelor tale, conform criteriilor tale în prinvința ”binelui”.

Chiar dacă spui că nu vei face așa, eu cred că e foarte, foarte ușor să cazi în capcana asta. Când tu ai fost mereu ”cel mare”, ”adultul” nu vei accepta așa ușor împotrivirea sa.
Pentru că tu vei sugera și propune ce să facă, dar dacă nu va asculta sugestiile tale, nu-ți va cădea bine.

Gândește-te de câte ori ai dat un sfat unui prieten, frate ori partener de viață și acesta nu l-a urmat. Chiar dacă tu știai că îl va ajuta.
Adu-ți aminte cât de frustrat, ofticat, nervos ori dezamăgit ai fost când ai văzut că a ales altceva, și că alegerea aceea n-a adus un rezultat pozitiv.
Tu ai știut mai bine, și ai atenționat omul. L-ai sfătuit, dar el nu te-a ascultat.

Ei, acum gândește-te că omul acela este copilul tău. Copilul pe care tu l-ai crescut și l-ai ajutat să ajungă bine, fericit și în siguranță. Iar acel copil nu te ascultă, chiar dacă tu știi că asta-l va ajuta. Vei fii rănit, și vei sugera și mai mult ce să facă. Vei căuta să-l faci fericit conform standardelor tale, pentru că el e copil și pentru că tu știi ce-i bine, dar poate vei uita să-l întrebi ce vrea el. Poate vei uita că e vorba de fericirea lui și de alegerile lui.
Sau poate nu vei vrea să le auzi pentru că sunt în dezacord cu ale tale...

Iar dacă asta nu-i destul, imagineză-ți cât de important ești tu pentru acel om. El va învăța totul de la tine.
Tu-i vei pune bazele. Tu-i vei sădi așteptările la care el trebuie să se ridice. Tu îi ești schița pe care el o copiază, ca pe un desen pus pe geam, apoi continuă după bunul plac.
Și tu va trebui să îl lași să continue desenul așa cum el hotărăște, fie că-ți place ori nu.

Am stat și m-am gândit cât de greu e să te schimbi, ori să aștepți ca un om să se schimbe. Apoi m-am gândit la puii de om pe care-i aducem aici, în lumea noastră, și la cum va trebui ca eu să fiu martorul evoluției sale în care va trebui să nu intervin.

Îmi dau seama că eu voi avea puterea de a-l seta, de exemplu, să vrea să meargă la facultate ori ba. Pentru că, sincer, dacă stau bine și mă gândesc faptul că am ales să mergem, majoritatea dintre noi, la facultate se datorează în mare parte așteptărilor și proiecțiilor părinților noștrii asupra noastră. 

A fost decizia lor pe care ei au luat-o pentru noi, înainte ca noi să ne dăm seama. Atunci când ei au setat standardele.
Standardele bunăstării, ale realizării  și chiar ale fericirii.

Datorită lipselor lor ei au hotărât pentru noi ce înseamnă să fi realizat în viață, să 'ai un nume' și să fi fericit. Au decis asta și ne-au împins să urmăm acel traseu fără ca noi să fim întrebați dacă asta vrem.

Decizia lor a venit din instinct, fără intenție. Poate chiar din iubire. Dar iubirea lor vine din standardele impuse lor, de părinții lor.

Și uite așa intrăm noi într-un ciclu infinit. O horă a ridicării standardelor. O respectare a liberului arbitru, dar în anumite limite.

Și odată ce-mi dau seama de ciclul ăsta, mă întreb dacă voi avea vreodată curajul să îl continui și eu la rândul meu. Pentru că eu văd responsabilitatea pe care mi-o asum atunci când decid să aduc un om pe lume, și trebuie să fiu sigur că-i fac față atunci când voi da drumul acestui dans.

Știu că va fi responsabilitatea mea să îmi las copilul să fie ce vrea și să facă ce vrea, cu adevărat. Nu mă refer la textele alea care sună bine. Nu! Mă refer la a-mi respecta cuvântul și angajamentul că îi voi respecta individualitatea.

Trebuie să fiu sigur că voi avea puterea să-l las să dea cu capul și să învețe. Să am puterea să nu fiu doar eu cel căruia îi cere ajutorul. Să am puterea să accept că am fost abandonat. Că scopul și folosul meu nu mai este necesar, ci doar familiar. 

Mă gândesc intens la faptul că aducem pe lume oameni. Oameni cărora le spunem copii. Și nu știu dacă vreau asta. Pentru că e greu să te dezveți, aproape imposibil.

Sunt conștient că fac parte din grupul celor neutrii. Sunt unul dintre cei care poate vorbi cu ușurință despre subiectul în cauză.
 

Așa că aș vrea să vă las cu un singur gând. Aș vrea să vă reamintesc, și poate chiar îndemna să: creșteți oameni, nu copii.