Spirit civic. Absent!

Da, din păcate spiritul civic din România este absent... Nu ştiu de cât timp sau dacă a fost vreodată prezent, dar văd  în jurul meu tot mai multe acte de neimplicare.

Se pare că noi, românii, rescriem teoriile psihologiei sociale. Sau defapt întărim foarte bine unele teorii.
În aceşti 3 ani de psihologie, am avut norocul să studiez şi psihologia socială, împreună cu un om minunat. Dar nu despre asta e vorba. La acea materie am învăţat şi despre teoria sau efectul martorului ocular(The Bystander Effect). În câteva cuvinte, acestă teorie spune că ai mai multe şanse de a fi ajutat, atunci când eşti în pericol, cu cât sunt mai puţine persoane în jurul tău. E paradoxal. În general lumea se aşteaptă ca şansele de a fi salvat să crească proporţional cu numărul de oameni din jur. Ei, uite că nu-i aşa! Asta e o chestie care se aplică în toată lumea, cu mici diferenţe în funcţie de cultură. Eu credeam că pentru a exista acest efect este nevoie de o distanţă socială simbolică. Distanţa care îţi oferă "scuza" pentru neimplicare, îţi oferă portiţa prin care să poţi ocoli persoana care are nevoie de tine. Se pare că la noi această distanţă simbolică nu este necesară...

Astăzi am avut neşansa de a asista la un eveniment neplăcut. Mergând la servici cu un mijloc de transport în comun(troleibuz), evident plin peste capacitatea sa de a oferi un minim de confort pasagerilor, o tânără a leşinat. După plecarea troleibuzului din penultima staţie, fata pur şi simplu a căzut din picioare. Norocul ei a fost că troleibuzul era arhiplin şi nu a avut unde să cadă şi să se lovească. Ei şi cum eu eram la distanţă de apox. 5-6 persoane strivite de ea, observ cum o singură persoană o ia de mână şi o ridică. Credeţi că acea persoană era bărbat? Ha, ha! Vă înşelaţi! Evident persoana care a ajutat-o era o altă fată, care se chinuia să o ţină pe picioare pe cea care se prăbuşise(şi ştiţi şi voi cum sunt conduse troleibuzele în Timişoara). Eroina care se chinuia să o ajute, abia se ţinea pe picioare şi dădea indicaţii celor din jur să o stropească pe faţă şi le spunea să îi de fetei apă de băut. Ce este mai trist e că în ajutorul ei a mai sărit o singură persoană, o doamnă de vârsta a 3-a, când de fapt cele 2 fete erau flancate de băieţi şi bărbaţi în toată firea. Ce credeţi că făceau aceştia? Loc! Atât. Pur şi simplu s-au dat la o parte, iar un alt bărbat, cu ceva rămăşiţe de spirit civic dădea indicaţii de la distanţă.

Sunt indignat de această neimplicare. Chiar dacă am învăţat şi în facultate dar şi astăzi trăind pe pielea mea acea teorie, tot nu îmi vine să cred. Refuz, naiv şi inocent, să accept această teorie. Vreau să cred că eu pot să o demontez, să nu mai fiu eu excepţia, ci aceia care nu se implică să fie excepţiile.

Încerc să îmi păstrez credinţa în umanitate, speranţa că ne mai putem schimba şi deveni mai buni şi mai sensibili la cei din jurul nostru, chiar şi faţă de necunoscuţi.

Paradoxul de a fi om

Cât de interesant mi se pare felul nostru de a fi. Avem un fel atât de paradoxal de a ne purta... E incredibil… Mai ales în relaţii. Sau atunci când vrem să începem o relaţie. 

 Ce e culmea este faptul că ne dorim pe cineva lângă noi care să ne placă/iubească pentru ceea ce suntem. Pentru naturaleţea noastră. Pentru prostiile noastre. Pentru greşelile noastre. Pentru ceea ce suntem cu adevărat. Toţi ne dorim relaţii în care să fim liberi. Să fim noi. Să nu ne cenzurăm deloc. Sunt sigur că şi tu vrei asta, dacă nu ai găsit déjà. 

Partea amuzantă şi interesantă referitoare la noi acum urmează. Cred că 80-90% din cei care vor să înceapă o relaţie şi merg la prima întâlnire cu potenţialul partener, din păcate nu fac asta. Să explic mai pe larg. Din câte am observant eu, aproape toţi, de fiecare dată când vrem să începem o relaţie şi ne întâlnim cu cineva, nu suntem chiar noi. Ne măsurăm de 10 ori cuvintele înainte de a spune ceva. Suntem foarte atenţi să prindem o fază în care putem face un compliment, mai mult sau mai puţin forţat. Încercăm să impresionăm pe cel de lângă noi. Căutăm să ne punem într-o lumină mai bună. Suntem falşi! Ce să o mai lungim? Ăsta-i adevărul, din păcate. Atunci când mergem la o întâlnire, ne punem o mască. Iar acea mască ne defineşte într-o măsură mai mare sau mai mică.

Este tare interesant cum ne plângem că nu avem relaţia cea mai bună. Că suntem nefericiţi în relaţia în care ne aflăm. Că “merge” doar o lună-două. Că “după o vreme s-a schimbat ceva”. Şi câte şi mai câte. Dar nu vedem că de fapt doar noi suntem cei de vină. Uităm că de fapt din cauza noastră nu mai merge. Uităm că de fapt noi am fost cei falşi, de la bun început. Că de fapt cine s-a îndrăgostit de noi, s-a îndrăgostit de un rol, de o mască, dar nu de noi… 

Afirmăm sus şi tare că vrem una, alta. Că ne dorim ca următorul/următarea să fie într-un fel sau altul. Dar nu stăm, măcar un minut, să ne uităm la noi şi să ne spunem cum vrem să fim noi. Nu ne impunem anumite limite, anumite obiective care ţin de noi. Ne uităm în exterior, repetăm acelaşi ciclu, după care începem să ne plângem de milă şi să-l blamăm pe celălalt.

Personal, cred că odată ce stai de vorbă cu tine şi îţi stabileşti anumite “obiective”, anumite dorinţe, odată ce îţi impui cum vrei să fii, şi te ţii de lucrul acesta, atunci toate vor merge mai bine. Dacă te vei opri din “impresionat”, din “combinat” şi din toate lucrurile astea superficiale, vei găsi acea persoană care să te placă pe TINE, acel “tu” natural. Acel “tu” care eşti cu prietenii, cu familia, cu toată lumea.

Pe de altă parte cred că e şi un pic greu să fii aşa. Defapt nu greu! Dar trebuie să ai curaj. Trebuie să ai încredere. Să închizi ochii strâns şi să te arunci… Să îţi dai drumul. Să te laşi să fii liber şi să te bucuri de tot, fără a te mai cenzura atunci când nu e nevoie.

Sper să reuşeşti asta şi sper să fii fericit!

Haideţi să ne dezvelim

            Suntem nişte prefăcuţi... suntem nişte măşti. Cu nişte suflete acoperite. Ne acoperim originea, esenţa noastră, sufletul cu măşti. Cu nişte cearşafuri opace. Ne punem câte un cearşaf peste suflet cu fiecare cenzură personală. Cu fiecare prejudecată ne acoperim tot mai tare, tot mai mult. Ne acoperim atât de tare încât nici nu ne mai găsim pe noi. Ne pierdem printre cearşafuri. Ajungem ca nişte mumii. Ca nişte fantome cu cearşafuri trase peste cap. Suntem de neidentificat. Nişte anonimi. O grămadă de suflete pierdute şi ascunse. Nu ne mai dăm voie să fim noi. Uităm să mai dăm cearşafurile jos. Ajungem brusc să nu ne mai recunoaştem pe noi. Nu ne mai dăm voie să ne manifestăm impulsurile. Trăirile din profunzimea noastră sunt înăbuşite de cerşafurile prejudecăţilor noastre. Ne e frică să dăm cearşafurile la o parte şi să ne uităm la noi. Nu vrem să ne acceptăm impulsurile. Atât de mult am purtat cearşafurile pe noi încât le considerăm parte integrantă a noastră. Ajungem să nu mai distingem între noi, sufletul nostru, şi cearşafuri. Ne sperie ceea ce găsim acolo. Ne refuzăm esenţa...

Trebuie să învăţăm să ne dezbrăcăm. Trebuie să învăţăm cum să ne dăm cearşafurile jos şi să fim noi. Trebuie, pentru sănătatea noastră, să facem asta. Trebuie să învăţăm să nu ne mai fie frică de noi şi să ne acceptăm natura noastră, aşa cum este ea. Trebuie să învăţăm CUM şi CÂND să ne purtăm cearşafurile. Când să le dăm jos, şi să uităm de ele, şi când să le reîmbrăcăm. Trebuie să ne dăm voie să fim goi, aşa cum suntem.