Paradoxul de a fi om

Cât de interesant mi se pare felul nostru de a fi. Avem un fel atât de paradoxal de a ne purta... E incredibil… Mai ales în relaţii. Sau atunci când vrem să începem o relaţie. 

 Ce e culmea este faptul că ne dorim pe cineva lângă noi care să ne placă/iubească pentru ceea ce suntem. Pentru naturaleţea noastră. Pentru prostiile noastre. Pentru greşelile noastre. Pentru ceea ce suntem cu adevărat. Toţi ne dorim relaţii în care să fim liberi. Să fim noi. Să nu ne cenzurăm deloc. Sunt sigur că şi tu vrei asta, dacă nu ai găsit déjà. 

Partea amuzantă şi interesantă referitoare la noi acum urmează. Cred că 80-90% din cei care vor să înceapă o relaţie şi merg la prima întâlnire cu potenţialul partener, din păcate nu fac asta. Să explic mai pe larg. Din câte am observant eu, aproape toţi, de fiecare dată când vrem să începem o relaţie şi ne întâlnim cu cineva, nu suntem chiar noi. Ne măsurăm de 10 ori cuvintele înainte de a spune ceva. Suntem foarte atenţi să prindem o fază în care putem face un compliment, mai mult sau mai puţin forţat. Încercăm să impresionăm pe cel de lângă noi. Căutăm să ne punem într-o lumină mai bună. Suntem falşi! Ce să o mai lungim? Ăsta-i adevărul, din păcate. Atunci când mergem la o întâlnire, ne punem o mască. Iar acea mască ne defineşte într-o măsură mai mare sau mai mică.

Este tare interesant cum ne plângem că nu avem relaţia cea mai bună. Că suntem nefericiţi în relaţia în care ne aflăm. Că “merge” doar o lună-două. Că “după o vreme s-a schimbat ceva”. Şi câte şi mai câte. Dar nu vedem că de fapt doar noi suntem cei de vină. Uităm că de fapt din cauza noastră nu mai merge. Uităm că de fapt noi am fost cei falşi, de la bun început. Că de fapt cine s-a îndrăgostit de noi, s-a îndrăgostit de un rol, de o mască, dar nu de noi… 

Afirmăm sus şi tare că vrem una, alta. Că ne dorim ca următorul/următarea să fie într-un fel sau altul. Dar nu stăm, măcar un minut, să ne uităm la noi şi să ne spunem cum vrem să fim noi. Nu ne impunem anumite limite, anumite obiective care ţin de noi. Ne uităm în exterior, repetăm acelaşi ciclu, după care începem să ne plângem de milă şi să-l blamăm pe celălalt.

Personal, cred că odată ce stai de vorbă cu tine şi îţi stabileşti anumite “obiective”, anumite dorinţe, odată ce îţi impui cum vrei să fii, şi te ţii de lucrul acesta, atunci toate vor merge mai bine. Dacă te vei opri din “impresionat”, din “combinat” şi din toate lucrurile astea superficiale, vei găsi acea persoană care să te placă pe TINE, acel “tu” natural. Acel “tu” care eşti cu prietenii, cu familia, cu toată lumea.

Pe de altă parte cred că e şi un pic greu să fii aşa. Defapt nu greu! Dar trebuie să ai curaj. Trebuie să ai încredere. Să închizi ochii strâns şi să te arunci… Să îţi dai drumul. Să te laşi să fii liber şi să te bucuri de tot, fără a te mai cenzura atunci când nu e nevoie.

Sper să reuşeşti asta şi sper să fii fericit!